Emil Bodnăraș, față în față cu mentalitatea reală a celor care intrau în Partidul Muncitoresc Român

Armata Roșie a ocupat în întregime teritoriul României în octombrie 1944 și nu putea Iosif Stalin să accepte păstrarea unui regim burghezo – moșieresc în spatele trupelor ce realizau pas cu pas revoluția mondială. A fost normal ca la 6 martie 1945 să apară un guvern comunist, cosmetizat pentru a da impresia că este dorit de popor și acceptat de străinătate. S-a trecut la punerea în practică a ideilor venite de peste Prut și procesul a fost accelerat după alungarea regelui Mihai în decembrie 1947. Liderul de la Kremlin dorea să fie realizată o comunizare rapidă a noului stat introdus în lagărul socialist și apoi să se treacă la o dezvoltare a armatei în vederea realizării revoluției mondiale. Nu mai era timp până la moartea celui ce se definea drept unicul cunoscător al marxismului.

Liderii de partid de la centru au fost șocați să vadă care este mentalitatea reală a celor ce intrau în noua formațiune politică de la putere. Emil Bodnăraș, un adept fanatic al ideologiei comuniste, a participat la o ședință Plenară a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român (PMR) și a prezentat situația din județul Câmpulung, din zona Sucevei. Era o comună, neprecizată în text, care avea în total 20 de membri de partid, ceea ce era foarte puțin, dar toți doreau să primească terenuri de casă și pășuni pentru a avea gospodării mari și frumoase.

Au intervenit pe lângă fruntașul cu origini locale, practică frecventă în vechile guvernări. Liderul de partid a condamnat în ședința din 10 iunie 1948 o astfel de atitudine de transformare a conducătorilor locali în adevărați culaci cu o zi înainte de marele jaf numit naționalizare. Grav era că autoritățile locale ale partidului erau de acord cu astfel de practici. Noua formațiune politică nu se deosebea prea mult prin practici de cele vechi, condamnate în teorie de evoluția istorică a evenimentelor sociale, politice și militare.

Partidul totalitar a recrutat adepți din cele mai de jos categorii sociale, dar nu conta de unde provenea cetățeanul. Fiecare locuitor, indiferent de vârstă și etnie, dorea să acumuleze avere, ceea ce era contrar ideologiei comuniste, cea care susținea o egalizare a populației în sărăcie. Practica era veche de când lumea în spațiul de la nord de Dunăre și orice om care ajungea în funcție de conducere trebuia să acumuleze cât mai mulți bani pentru un trai în huzur pe mai multe generații.

Apariția partidelor politice n-a însemnat vreo îmbunătățire a concepțiilor celor ce intrau în instituțiile statului. Nu se făcea ceva pozitiv pentru comunitate fără să se acumuleze ceva cheag personal, legea fiind ceva ce putea să fie încălcat cu riscuri minime. Comuniștii au încercat să modifice astfel de concepții, dar tradiția n-a putut să fie înfrântă și a trebuit să se închidă ochii la acumulările de bunuri pentru a avea efective de fanatici executanți ai ordinelor de partid, cele ce veneau mereu de peste Prut.

Locuitorul din spațiul românesc crede în arginții acumulați prin orice mijloace și nu contează frica de ființele supranaturale sau de pedeapsa justiției de tip stalinist. Oficial, orice persoană este onestă, cinstită și susține cu tărie cel mai fierbinte patriotism. În realitate, se susține teza că nu este păcat să furi de la stat și că nu faci avere dacă nu iei tot ce-ți poate cădea în mână.

Trebuie doar să fie gesturile calculate pentru a nu face erori și astfel să se ajungă pe mâna justiției, cea care poate să strice huzurul asigurat cu eforturi timp de ani sau decenii. Chiar dacă au fost umplute închisorile cu cei care au luat din banul public, pofta de avere a rămas singura credință pentru cei ce intră în funcții de conducere. Dacă sunt deja bogați, oricând se poate acumula mai mult avere personală.

_{Emil
Bodnăraș, felicitat
de Nicolae
Ceauşescu la
aniversarea vârstei de 65
de
ani (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 6/1969)}